Viitorul suna bine cu Ana si Gabriel

Povestea noastra

Seara cand toti dorm, si matza mica ce tzocaie la sanul meu, ma uit in jur si ma simt fericita. Pun puiul de om in patutul ei, si adoarme fericita visand ingerasi. Ma duc in cealalta camera, unde un pui de om ceva mai maricel, e cufundat in vise aventuroase cu dinozauri si trenuri, lava si terenuri accidentate. Luptand ca un erou in lumea viselor, il vad cum se zvarcoleste in patutul lui, si e cat pe ce sa iasa din pat. Il prind la timp si il asez pe perna, si acolo se topeste intr-un somn linistit. In periplul meu nocturn nu pot sa nu observ un om mare, obosit dupa atata truda cu puiul cel mare, cum doarme cam infrigurat, asa ca ii trag putin patura pe el si vad un ochi intredeschizandu-se ca semn de multumire. “Hai si tu in pat ca esti obosita” incearca sa ma induplece omul meu. Un sarut, o imbratisare si s-a cufundat in lumea viselor. 

Acum ma uit la ei si nici nu stiu cum sa multumesc lui Dumnezeu pentru fiecare din ei…impreuna ei sunt eu si fara ei ,sau unul dintre ei m-as simti mai goala si mai lipsita de sens. Ii iubesc pe fiecare la fel, pe fiecare diferit! 

Unu si cu unu fac doi... 

Totul a inceput acum o mie de ani in urma , adica in 2001, cand viatza avea alt sens, iar eu eram la randul meu doar o pustoaica visatoare si idealista. Atunci schimbam lumea din gand, si tot atunci viatza era un continuu foc de artificii, cand fiecare eveniment avea insemnatate extraordinara. Atunci, in vremea aceea de basm, numita ani de studentie, l-am intalnit pe el: pe omul viselor mele..Pe vedeta din televizor, pe care il numeam Vincent , cu zambet fascinant si ochi tulburatori. Vincent acesta era si el in acelasi autobuz prafuit, si imi sustinea privirea cu ochii lui provocatori iar zambetul lui nu facea decat sa sustina mai departe aceasta provocare nerostita. Aerul prafuit deodata s-a umplut de o tensiune atragatoare, caci multi martori oculari stateau cu ochii pe noi sa vada “finalitatea”. Tare dezamagiti au fost caci nici unul dintre noi nu a dus aceasta lupta vizuala mai departe de atat. Ba am si coborat amandoi, lasand publicul nesatisfacut. Totusi, jocul nostru de seductive a continuat la fel de tacit si la fel de intens, cand el mergea in fatza iar eu ii admiram calitatile fizice posterioare. Atunci cand eu tocmai imi permisesem sa las animala din mine sa saliveze, el si-a permis sa imi arunce o privire total provocatoare peste umar (acea privire a reusit sa surprinda salivatie mea abundenta ). Rusinea m-a cuprins instantaneu, iar mapa mea a capatat rol de pavaza, caci nimeni nu avea dreptul sa ma vada in starea aceea de exaltatie trupeasca. Lasand rusinea la o parte, ba mai mult capatand o atitudine trufasa, am luat fatza acestui Vincent indecent, ce isi permite sa surprinda fete inocente ca mine in ipostaze de acest gen, si m-am indreptat catre caminul meu (cu gandul ascuns de a afla unde locuieste aceasta bestie frumoasa). Dar bestia avea aceleasi ganduri malefice si s-a repezit si el in acelasi camin… Atunci atitudinea mea capata proportii de Altetza regala, nasul meu nu-si mai vedea varful de sus ce era; Cu aceasta atitudine trecui eu pe langa el, cu umarul aproape atingandu-l (inima imi batea nebuneste, iar fiorii…o Doamne cata tensiune placuta era in corpul meu). Primul set de scari il urcasem ca si cum aveam o matura undeva in partea dorsal…In momentul incare eram sigura ca nu ma mai vede, saream ca un iepure scapat pe camp. Ajunsa in camera, unde domnea linistea si pacea, dezlantui furtuna! Si le povestii fetelor despre acest Vincent nepoliticos, fascinant, necioplit, extraordinar… Totul era fascinant, si atat de mult doream sa il vad ca in urmatoarea jumate de ora am iesit sa vad, sa caut..poate poate il zaresc. Eram sigura ca e student ca si mine, eram sigura ca e de acolo…insa nu l-am vazut. Si seara, la o inghetata cu fetele, am cautat cu privirea acei ochi misteriosi, si nu i-am mai gasit. Dezamagita, am plecat, iar zilele se succedeau fara evenimente majore, iar amintirea si imaginea acestui Vincent se estompau. Pana intr-o seara de sambata cand m-am dus la gara sa imi culeg fratele…care n-a mai venit… Furioasa si enervata am dat sa plec. Dar …hai sa mai merg o data, poate s-a ratacit..Cand colo, il vad pe el, pe Vincent, in usa garii, asteptand! Panicata, ma fac ca nu il vad, ma intorc catre autobuz, si stau si astept… Atunci aud o voce langa mine: “Salut ce zici mergem la o bere???” Uimita, de o asemenea invitatie, revoltata chiar raspund: “Eu nu beau bere…sunt in sesiune ”..Dar prntul Vincent nu se lasa si mai incearca o data: “Atunci la un suc?”… Eu, Altetza mea regala, ii acorda aceasta mica favoare spunand: “Bine, hai ..dar doar jumate de ora”…. “Pai atunci te supara daca astepti cu mine pe cineva aici, ca mi-a trimis mama pachet!”..si am zis ok..in fond, de ce nu! Si-a recuperat pachetul, eu am reusit sa vorbesc cu fratele meu. Si in acea seara am aflat si cum se numeste, si ce face…Vincent nu era Vincent ci era Cosmin…student ca si mine la aceasi sectie doar cu ceva anisori mai mare ca mine. Am luat autobuzul catre camin, insa prinsi in vraja conversatiei ne-am ratacit nitzel, si apoi am luat-o pe jos, in ploaie catre casa. N-am simtit oboseala…vorbeam continuu, o conversatie atat de placuta, atat de cunoscuta…Ne-am simtit atat de familiari unul cu celalalt, ca si cum ne cunosteam de cand lumea, iar subiectele curgeau de la sine. Aveam atatea sa ne spunem ca ne-am intristat amarnic cand am ajuns intr-un final acasa, uzi pana la piele, la ora 12 noaptea. Dar ne-am promis solemn sa ne vedem a doua zi doar 2 ore (ca doar eram in sesiune, nu?) la un pahar de vorba si un pahar de suc. Ajunsa in camera, fetele erau pe punctual de a suna la politie ca a disparut nebuna…m-au vazut, ne-am calmat, si le-am spus ce s-a intamplat! A doua zi, zi de duminica, la ora 12, Cosmin vine si ma ia la intalnirea oficiala. Ne-am dus pe acoperisul caminului, un loc ce avea sa devina un fel de terasa privata pentru noi. Aici cele 2 ore s-au transormat in mai bine de 12 ore de conversatii si un prim sarut. Am fost fermecata, fascinata prinsa intr-o vraja, care se numeste dragoste la prima vedere.Din acel moment, oricat am incercat sa ne opunem, ne-am vazut zilnic. Primul an a trecut ca gandul, un an magnific, plin de aventuri despre care nu stiam ca pot exista. Dragostea crestea cu fiecare zi si in acelasi timp si gelozia…nevoia imperioasa de a fi tot timpul cu persoana iubita. Anii au trecut, intamplarile s-a succedat cu viteza luminii. Am trecut prin multe: bune si mai putin bune, in care el a fost singura persoana constanta din viatza mea. Multi nu ne dadeau sanse, ba ne mai creau si piedici, insa el prin faptele lui mi-a aratat ca ma iubeste. A fost singurul care nu m-a judecat, care m-a dus la spital in miez de noapte si a ramas cu mine cand am fost operata. A avut grija de mine cand mi-a fost rau, a ras cu mine cand mi-a fost bine. A fost cu mine tot timpul. Si pentru toate astea l-am iubit. Ne-am casatorit si am luat viatza in piept impreuna. Greu a fost si au fost momente cand am crezut ca oricat ne-am iubi nu vom rezista. Insa, la un moment dat focul pasiunii s-a mai stins si a inceput o noua iubire…mai matura, bazata pe respect reciproc. In momentul acela am inceput sa fim si mai fericiti. Au trecut 3 ani de la nunta, 3 ani de fericire matura.

Unde-s doi… puterea creste! Iar al 3-lea o sporeste(Povestea lui Gabriel)

Dar ceva ne lipsea…nu ne simteam intregi. Asa am considerat ca un  e tocmai ce avem nevoie. Si…am inceput lucrul… Sufletelul insa se cam lasa asteptat. La un moment dat am renuntat la idée si atunci , dupa 6 luni de incercari, testul (pe care eu il faceam regulat…asa din obisnuinta) a capatat 2 liniute, 2 liniute roz …dar foarte roz… Acum nu imi venea sa cred. Vom avea un bebe. La auzul vestii, viitorul tata zice : Sa fie intr-un ceas bun! Acum…desi imi dorisem enorm sa fiu  o serie de emotii ma invadau: unele de teama de neliniste altele de bucurie… Sarcina a fost una tipica pentru o gravidutza cu primul copil: marcata de nelinisti normale: e bb bine? E sanatos? Va fi totul ok? Au urmat 9 luni pline marcate de varsaturi si stari de rau in primele 4 luni, urmata de o stare extraordinara pana in luna a 7-a si apoi cu inceputul problemelor. Prima ecografie, primii fluturasi in burtica (16 saptamani), cand am aflat ca e baietel, toate acestea sunt amintiri de nepretuit. Mi-am dorit ca primul copil sa fie baiat; iar cand am aflat ca e baietel am fost in culmea fericirii.Atunci am stiut ca pe bb il va chema Gabriel. Cosmin vorbea cu bb inca din burtica, aveau moment tare speciale. Bb cand auzea vocea lui déjà dansa in burtica…(Iar acea legatura e si acum)Probabil din cauza situatiei tensionate de la servici, plus stresul tipic al unei gravidute, ultimele luni de sarcina au fost marcate de cresterea tensiunii arteriale si o monitorizare frecventa a piticului. Pe 21 mai, la controlul de 40 de saptamani, s-a decis internarea mea cu diagnosticul de preeclampsie. Am fost atent monitorizata toata noaptea de o echipa de specialisti (fara ca eu sa stiu si sa ma panichez). Dupa o noapte nedormita, marcata si de 5 ore de contractii destul de regulate, insa nu intense. Dimineatza zilei de 22 mai ma prinde nedormita. Atunci o echipa de medici vin si ma informeaza ca am trecut la limita pe langa o cezariana (inima piticului arata un puls destul de mic…un indiciu de suferinta fetala) si imi dau de ales : incercam o inducere (stiind ca vreau o nastere naturala) sau o cezariana. Evident am ales inducerea. Am mers la un eco de urgent sa vedem ce face bb..Daca nu era bine, intram in cezariana, asa ca am rasuflat usurata sa vad ca totusi era inca in regula.Dupa ecografie, ne-am dus la camera de travaliu, unde déjà eram asteptata de o echipa formata din medici, moase si asistente. Dupa un control pe masa (aflasem si eu atunci ce inseamna aia) doctoral decide: dilatatie 1 cu indulgentza. Asa ca decide inducerea un prostoglandine, un gel ce ajuta la inia o pauzarea si dilatatia colului. Dupa o perioada de 1 ora urmeaza verificarea dilatatiei, care insa stagna , cu toate contractiile mele. La un moment dat, durerile au fost insuportabile si am decis ca vreau epidurala (sincer inca nu stiam ce inseamna insuportabil..nu atunci). Dupa mai bine de 10 ore de travaliu (din care destule cu epidurala) colul meu se incapatanase sa ramana la 1. La ora 11 noaptea, vine un nou doctor (se schimbase tura) si verifica dilatatia…1!!! Eram de-a dreptul enervata de acest “progres”! Insa asteptam. Doar inca nu e 23 mai, nu? Dar dupa nici o ora acelasi doctor se intoarce, cu fatza ingrijorata… apoi mai vine unul…si inca unul (nu erau moase, ci medici…ceea ce imi da de gandit). Verdictul lor: lui bb nu ii e bine deloc, trebuie sa il scoatem. Reactia mea: frica! Mi-a fost frica! Foarte frica! Sa nu i se intample ceva lui Bitzu! Imi doream cu ardoare o nastere normala, insa ma gandeam ca bb e mai important. Fiind atat de multi medici si punandu-mi situatia atat de negru, m-am speriat si am luat decizia: facem cezariana. Insa sufletul meu nu a fost impacat..simteam ca imi lipseste ceva. Lipsa mea de incredere in instinctele mele acumulata cu frica de a nu pati bb ceva a dus la aceasta decizie, pe care insa nu am putut sa o accept. A fost prea rapid totul, nu am avut timp sa diger sufficient informatia. Pe 23 mai, la 0.30 am intrat in operatie. Pe Bitzu l-am simtit cand l-au scos, insa nu am auzit nici un sunet. La ora 0:57, s-a nascut puiul meu Gabriel, cu 3,325kg, 50 cm, APGAR 8/9. Desi sfarsita am intrebat de ce nu plange…ce s-a intamplat? Nu l-am vazut decat dupa ce l-au curatat. Sotul meu a fost acolo tot timpul… mi-a spus ca Bitzu nu a plans, doar a scancit putin, insa nu a plans deloc. Pana la ora 3, nu mi-am vazut puiul  caci eram la terapie intensiva. Intre timp Bitzu a stat cu tatal lui, macar a fost confortat de el… Cand l-am vazut era déjà 6 dimineata, eu perpelindu-ma intre timp de dorul lui. Cand l-am vazut atat de mic si de fragil imi era frica s ail ating, sa nu il rup, asa de fragil mi se parea. Cand am plecat catre casa, eu eram déjà super-stresata, deprimata… Desi imi iubeam puiul la nebunie, nu puteam trece peste sentimentele de vinovatie, frustrare care ma copleseau. Ma simteam coplesita de situatie…alaptatul era un chin caci eram stresata iar bb se stresa si el…si tot asa! Un cerc vicios din care am decis sa iesim prin renuntarea la alaptat si dat cu sticluta laptele muls de la mine. Inca un domeniu in care consideram ca am ratat. Eu eram atat de abosrbita de propriile mele insatisfactii si frustrari ca uneori uitam ce minune de copil am. Pana cand la un moment dat am spus STOP! Gata! Orice s-a intamplat, nu mai conteaza, tot ce conteaza e copilul meu si sa fac tot ce e mai bine pentru el. Din acel moment lucrurile s-au indreptat iar relatia mea cu Gabriel s-a indreptat semnificativ. In fiecare zi ne descopeream din ce in ce mai bine si aveam momente de dragalasie maxima intre noi. Timpul trecea iar in discutiile noastre apareau din ce in ce mai des scenariile cu bb2. Trecusera déjà 2 ani jumate de la nasterea lui Gabriel cand…am decis ca noi inca nu suntem completi. Si am decis…incepem lucrul la un nou bb!  

Un nou inceput...in 4!!! 

(Povestea Anei)De aceasta data lucrurile au fost mult mai lejere, ne-am iubit fara program. Eu eram alta, Cosmin la fel…mai maturi. Si ca un facut, din prima luna, din primele incercari bb era déjà pe drum.Cum eram intr-o perioada de tranzitie, ne mutam in alt oras, alt apartament, alt job, am lasat un pic fericirea la o parte si ne-am axat pe acomodarea piticului la noua situatie. Asa ca m-am inscris la moasa cand eram in 8 saptamani. Greturile au venit si ele destul de devreme, si m-au tinut ca si la Bitzu pana pe la vreo 4 luni. Prima ecografie facuta la 11 saptamani, arata déjà un bb foarte bine conturat, dandu-mi aproape certitudinea ca e baietel. In sinea mea speram la o fetitza din toata inima. De aceasta data am incercat sa nu ma stresses deloc, sa iau lucrurile asa cum sunt. Insa pe fondul emotiilor si stresului la interviuri, am simtit cu, bb s-a intors de la 16 saptamani si am avut o perioada cu contractii destul de puternice ce au dus la scurtarea colului. Lucrul asta m-a speriat teribil si m-am temut pentru bb din burtica. Atunci am plans pentru prima oara in sarcina! Am plans de disperare, de frica, de durere! Am dorit copilul asta mai mult decat orice, nu vroiam sa il pierd, sub nici o forma! La un moment dat am decis sa las totul in mainile Domnului, caci oricum eu nu puteam face nimic sa previn absolute nimic. Si am decis sa nu ma mai stressez.. Deloc.Sexul lui bb nu l-am stiut pana in saptamana 35, cand ni s-a spus ca are probabilitatea 50-60% sa fie fata!!! Atat am asteptat!Am fost cea mai fericita fiintze de pe lume cand am auzit asta. Am sunat toate rubedeniile sa le spun minunea. A urmat o perioada frumoasa a sarcinii, cand burtica nu era prea mare, cu o perioada foarte active.. Mergeam la inot, mergeam cu bicicleta, alergam, mergeam cu Bitzu afara si ne jucam… A fost foarte frumos. Pe la 7 luni incep si primele simptome urate: dureri ale piciorului drept, maini si picioare fierbinti, insomnii. Cu cat termenul se apropia (1 august 2011) cu atat problemele deveneau din ce in ce mai serioase. Si déjà ajungem la termen si contractii deloc. Tensiunea mea incepuse sa o ia razna motiv pentru care incep si monitorizarile. Deja incepusem sa vad un pattern ceea ce pe mine ma cam speria. Asa ca au decis sa incercam o inducer. Pe 8 august am fost programata la inducere (o metoda mai speciala, adaptata pentru cazurile femeilor care au nascut prin cezariana). Si la ora 6,30 dimineatza m-am dus fericita ca in sfarsit nasc… Deja aveam 41 de saptamani implinite, intram in saptamana 42! Dupa 2 incercari nereusite de inducer, cu fortari ale colului (nu va zic ce dureri) s-a decis sa oprim operatiunea! Pai si acum ce facem? Ce optiuni avem? Atunci doctoritza ne-a spus…avem 2 optiuni: cezariana, pe care o putem face in acea zi sau sa mai asteptam inca o zi si mai incercam peste o zi…poae poate se petrece ceva. Si m-am vazut in ipostaza de a allege…din nou!!!Cosmin tindea clar catre cezariana…ii era frica sa nu se intample ceva lui bb! Insa eu, desi imi doream cu ardoare sa nasc, am decis ca cel mai bine e sa mai astept. Asa ca atunci cand doctorita a venit, le-am spus ca vreau sa mai astept. Si am decis sa astept inca 2 zile… macar asa Ana avea tot timpul sa se decida singurica sa vina. Si decisesem ca daca pe 10 august inducerea nu reuseste mergem pe cezariana.In ziua de 8 august, am plans a doua oara in sarcina!! De durere, disperare si frustrare! Nu puteam sa concept ca mie sa mi se nege un drept atat de fundamental. Ma simteam defecta ca femeie… Insa dupa cateva ore de plans bine de tot, am decis din nou ca ma las in mainile Domnului. Oricum nu pot preveni, nu pot face nimic sa schimb lucrurile. Am zis ca macar acum, am avut ocazia sa ma impact cu ideea unei cezariene. Deja era convinsa ca voi naste prin cezariana. In ziua aceea am inceput sa elimin din dop. N-am stiut ca e el, insa mi-am dat seama ceva mai tarziu. Toata noaptea m-am simtit destul de rau, iar pe la ora 4 dimineatza au inceput contractiile. Si erau regulate la 5 minute. Am asteptat pana la ora 9 dimineatza sa vad daca se potolesc…insa nimic. Asa ca am sunat fericita la spital sa le spun ca am contractii la 5 minute. Buuun…am ajuns acolo pe 9 august, au inceput monitorizarea…intr-adevar aveam contractii, insa nu sufficient de mari. Mi-au facut controlul pe masa si stupoate… dilataie 0!!! Asa ca la ora 12 am plecat acasa cu mentiunea ca a doua zi sa vin asa cum eram programata, promitandu-mi solemn ca intr-un fel sau altul pe 10 maxim 11 august sa evacuam pe bb din garsoniera. Am plecat extreme de suparata, asa ca i-am zis lui Cosmin sa se duca sa imi cumpere cea mai fancy prajitura pe care o poate gasi, sa ma indop macar sa imi inec amarul in ceva…Contractiile incepusera sa fie din ce in ce mai rare, asa ca imi permisesem la un moment dat sa dorm. Am dormit vreo 4 ore neintoarsa…. Cand reincep contractiile. Asa ma supara ca m-am dus si am luat 2 pastile de no-spa… Pe la vrreo 9 seara, contractiile sunt insa cam la jumate de ora si cat de cat acceptabile. Asa ca continui sa dorm. Pe la 11 noaptea déjà ma dadeau afara din pat, asa ca decat sa stau si sa gem de durere pe langa sotz am decis sa plec in sufragerie…unde mai iau inca 2 no-spa. Distanta intre contractii era acum la 10 minute. Incerc sa adorm pe canapea insa durerile se intensificau. De la 12 noaptea parca nu mai puteam sa merg de dureri, devenisera din ce in ce mai puternice, insa imi promisesem ca nu voi suna la spital pana la 6 dimineatza asa cum ne fusese vorba. Nu vroiam sa ma duc degeaba. Insa la ora 3 deja chiar nu mai puteam de durere. Asa ca am sunat la spital si le-am spus care era treaba asa ca erau pregatite déjà ca sa vin. Eu vroiam sa merg pe jos pana la spital insa in conditiile in care durerile erau insuportabile am decis sa iau un taxi. Ajunsa la spital m-au dus in sala de travaliu pentru o scurta monitorizare… Eu eram indoita de dureri, si ma uit pe monitor, contractiile mele ajungeau la intensitate maxima (asa le si simteam).. Dupa o ora de monitorizari sun sa vina cineva sa imi dea ceva pentru dureri ca nu mai pot. O asistenta dragutza cheama moasa, care spune ca mai intai trebuie sa verifice daca am dilatatie si apoi trebuie sa vb cu doctoral sa vada ce facem. La control surpriza: déjà aveam dilatatie 2!!!! Atunci doctorita ce ma controlase cu o zi inainte, fiind de garda, vine fericita la mine sa ma felicite. Acum suntem pe val! Eu printer dinti spun, bine, bine, lasa valul unde e pain relief? Ca eu nu pot sa gandesc normal in atata durere…ma doare sa si gandesc… La ora 5 dimineata moasa suna anestezistul sa vinarepede la spital ca are inca o pacienta de anesteziat (anestezist care tocmai ajunsese acasa si baga cheia in usa). Intre timp imi verifica dilatatia care avansase cu inca 1 cm de la ultima masuratoare… Asa ca la ora 6 dimineata primesc sfanta epidurala si in sfarsit norii ce imi intunecau mintea s-au dus… Simteam cum mi se contract uterul…dar…alta viatza. La ora 9, aveam déjà dilatatie 5 si ca sa grabeasca nitzel lucrurile mi se pune oxitocina in perfuzie…doza minima. La ora 11,20 cand ma verifica déjà aveam dilatatie completa. Fericire pe capul meu! La 11,40 incepem balul. Dupa cateva randuri de impinsaturi, Ana Maria s-a nascut!!!Natural!!! Am nascut-o eu! La ora 12.02, o mogaldeatza mica, paroasa a tras un tzipat sanatos si mi-a fost pusa pe piept! Ce sentiment! Anutza mea a facut ochii maaaarii si ne-am privit si ne-am iubit din prima clipa! Pur si simplu am uitat de toti si de toate, nimic nu mai conta in lumea asta decat Anutza si Bitzu! Din momentul acela mi-am iubit copii enorm! Prin Ana, prin tot ce mi-a oferit Ana am reusit sa uit trecutul si sa vad viitorul!!N-a mai contat rupture de perineu, n-a mai contat cele 2 ore de brodat, nici cezariana..nimic…eram acolo, cu Ana, implinita, fericita. Si abia asteptam sa imi vad puiul cel mare!!! Din momentul acela am fost nedespartite.Sunt fericita pentru ce am si mai ales ma simt implinita si completa. Ma simt FEMEIE si MAMA…nu mai sunt defecta. Acum ma uit la ei, si simt ca am tot ce am nevoie. Doi copii frumosi, un sotz minunat si un nou inceput!Acum suntem in formatie completa si putem infrunta viitorul impreuna!!! Asadar sa inceapa aventura…